Martie – Martisor

Martie - Mărţişor
  Alintată în legendele populare cu numele de Mărţişor, prima lună a primăverii este capricioasă, cu vreme instabilă, un adevărat câmp de luptă între forţele iernii, care parcă nu s-ar hotărî să plece şi cele ale anotimpului cald, când natura reînvie. În credinţa populară luna martie este imaginată ca un flăcău; primele sale zile fiind definitorii pentru anotimpurile anului în curs; aşa că ţăranii urmăreau vremea din 1,2,3 şi 4 martie pentru a şti cum vor fi primăvara, vara, toamna şi iarna. Gândirea populară pune primele 8 zile sub patronajul unor divinităţi feminine -“babele”. Aceste zile sunt de obicei, schimbătoare din punct de vedere meteorologic şi par a corespunde caracterului unor bătrâne capricioase. Oamenii îşi aleg câte “o babă” pentru a şti ce dispoziţie sufletească vor avea pe parcursul anului. Aceste “babe”, începând cu legendara Dochie din 1 martie, par a ţine partea frigului pentru ca, în 9 martie, să vină “Moşii”, care “bat cu ciomegele în pământ să alunge frigul ca să iasă căldura”. Credinţele vechi se amestecă cu sărbătorile creştine: în calendarul ortodox 1 martie fiind consacrat Sfintei Eudochia şi 9 martie celor 40 de Mucenici din Sevastia.

Anotimpul cald este aşteptat mai ales de copii, care pot să petreacă mai mult timp afară bucurându-se de razele soarelui. Pentru a le proteja sănătatea fragilă, părinţii le dăruiau în 1 martie, zi percepută a fi cu o anumită încărcătură magică, un bănuţ. Acesta era prins cu un fir dublu de arnici, alb şi roşu, la încheietura mâinii sau la gât şi era purtat întrega lună având rolul unui talisman protector al sănătăţii copilului. La sfârşitul lunii bănuţul era păstrat, iar firul era atârnat într-un pomişor sau arbust înflorit. De obicei, acesta era un corcoduş sau arbust de porumbar, pentru că ei înfloreau primii şi aveau şi spini. Gestul avea la rândul lui o semnificaţie magică, spinii care apărau floarea fiind sociaţi cu forţele care apără sănătatea tinerei fiinţe. Acest “talisman” purta numele de alint al lunii, Mărţişor.

Informaţiile le găsim în scrierile etnografilor din secolul XIX, care menţionează că originea mărţişorului se pierde în negura timpului.

Obiceiul evoluează şi îşi amplifică valenţele simbolice, mărţişorul devine un semn de afecţiune şi un purtător de noroc. Tinerii şi-l dăruiesc, de obicei băieţii fetelor, dar în unele sate din Moldova există şi reciprocitate. În timp, gestul dăruirii mărţişorului în 1 martie, este generalizat, se dăruieşte celor dragi ca o urare de noroc, indiferent de vârstă. Nu mai este purtat discret la mână sau la gât, ci prins în piept, în dreptul inimii, ca o podoabă afişată care dă măsura preţuirii de care se bucură o persoană.

Mult timp mărţişoarele au fost confecţionate de către cei care le dăruiau, pentru ca mai târziu să se specializeze în realizarea lor, meşteri sau chiar artişti plastici.

În prima jumătate a secolului XX, obiceiul a fost intens dezvoltat la oraş şi aceasta a dus la amplificarea formelor şi crearea unui adevărat comerţ cu aceste „bijuterii sezoniere”, la începutul lunii. În prezent marţişoarele se produc şi industrial.

Forma mărţişorului evoluează. Şnurul, din aceleaşi două fire, alb şi roşu, (simbol de puritate – albul, şi forţă de viaţă, apărare de rău – roşul), ramâne semnul identitar. Bănuţul este înlocuit de mici „bijuterii” confecţionate din hârtie, aţă, lemn, metal, iar mai târziu piele, sticlă, ceramică, scoici, flori uscate, plastic. Forma exprimă iniţial rolul simbolic al mărţişorului: norocul reprezentat de hornar, trifoi în patru foi, potcoavă, mămăruţă, ancoră, cărţi de joc, purceluş (bani)...; afecţiunea de inimioare, flori, pisicuţe, plic, cheie (a inimii), căţeluş (fidelitate).... În timp, formele se diversifică de aşa manieră încât nu mai au legătură cu simbolurile, creatorii dau frâu liber imaginaţiei, adesea uitând şi rolul mărţişorului de obiect care trebuie purtat. Se ajunge la realizări estetice deosebite, dar şi la kitsch.

În sate, obiceiul îşi păstreză discret semnificaţia iniţială, chiar dacă mărţişoarele sunt cumpărate. Treptat nu se mai poartă întreaga lună, ca apoi să fie atârnate în pomul înflorit, ci doar o săptămână-două, însă gestul dăruirii lor, la 1 martie, ca simbol al afecţiunii, rămâne.

La oraş, perioada dăruirii cuprinde prima săptămână a lunii, din 1 în 8 martie, când se ţineau şi tradiţionalele „baluri ale mărţişorului”. Mărţişorul este însoţit de flori când este dăruit direct. Uneori bucheţelul de ghiocei legat cu tradiţionalul şnur înlocuieşte mica bijuterie. O semnificaţie specială o are gestul de a-l prinde în dreptul inimii pe haina persoanei iubite. Mărţişorul poate fi trimis şi prin poştă, însoţit de o felicitare special creată pentru această ocazie.

La jumătatea secolului XX se va institui în 8 martie Ziua internaţională a mamei, ilustrare a politicii socialiste a vremii de promovare a drepturilor şi egalităţii femeii cu bărbatul în societate. Deoarece în calendarul popular perioada 1-8 martie aparţine unor principii mitice feminine („babele”, din 9 urmează „moşii”) sărbătoarea oficială a fost uşor acceptată. În această zi se desfăşurau în instituţii serbări organizate de conducere dedicate femeii, care au înlocuit balurile de mărţişor din perioada interbelică. În această zi mamele şi femeile în general primeau ultimele mărţişoare, flori şi mici cadouri. Trecând peste coloratura politică iniţială, sărbătorirea zilei de 8 martie rămâne populară păstrându-se şi în prezent ca o expresie a respectului pentru principiul feminin asociat fertilităţii şi fecundităţii naturii care începe să se trezească la viaţă la începutul lunii martie. În locul serbărilor oficial organizate, se fac mici agape între prietene, rar colegii oferind o petrecere pentru colegele lor.

În prezent, oricât de spectaculoasă a devenit „industria mărţişoarelor”, mărţişorul se poartă prea puţin, cel mult până la 8 martie. Mica bijuterie sezonieră are viaţa unei efemeride. De multe ori, nu ajunge să stea desupra inimii, cu rol de talisman şi porte-bonheur, ci, oricât ar fi de frumos ambalată, sfârşeşte uitată într-un sertar.

Carmina Maior, muzeograf
Anca Mira, muzeograf