Cornel Irimie si evolutia Muzeului Tehnicii Populare - Vol I, Studii si documente
  • Editori: Marius-Florin Streza, Lucian Nicolae Robu
  • An apariţie: 2013
  • Preţ: 8 Lei

Cuprins

Apariţia primului volum Cornel Irimie şi evoluţia Muzeului Tehnicii Populare. Studii şi documente este generată de imperativul ştiinţific şi moral, relativ la redarea în circuitul academic a documentelor şi studiilor (inedite şi parţial editate), din perioada debutului organizatoric şi ştiinţific al Muzeului Tehnicii Populare. Volumul evoluează în conexiune structurală cu o altă exigenţă editorială, anume ilustrarea rolului esenţial al lui Cornel Irimie, discipol al lui Dimitrie Gusti, în asigurarea unei continuităţi metodologice a şcolii sociologice bucureştene. În intenţia editorilor, alcătuirea conţinutul documentar al volumului reliefează deopotrivă importanţa lui Cornel Irimie, în ansamblul evoluţiei muzeologiei româneşti, accentuând reuşita de a conecta cercetarea etnologică la dinamica etno-antropologiei europene.

Cornel Irimie s-a născut în anul 1919 la Sibiu dar familia sa îşi avea rădăcinile în satul Movile acolo unde, între anii 1927-1930 a urmat cursurile şcolii primare. Între 1930-1937 a urmat Liceul „Principele Nicolae” din Sighişoara, iar studii universitare şi le-a desăvârşit la Bucureşti, între anii 1937-1941 (în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie, specialitatea Sociologie Rurală şi Etnografie) formându-se într-un mediu academic dominat de personalităţi precum: Dimitrie Gusti, Traian Herseni1, Henri Stahl, Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu. Tocmai interacţiunea şi asimilările intelectuale au determinat efectuarea de studii ca bursier, pentru doctoratul în sociologie la Jena, în Germania, între anii 1941-1943 (trimis de profesorul şi academicianul Dimitrie Gusti, cu sprijinul şi recomandarea lui Traian Herseni). Doctoratul obţinut cu calificativul Magna cum laude, în iunie 1948, are ca titlu de teză Relaţiile sociale intersăteşti din Ţara Oltului, conducătorul ştiinţific fiind Dimitrie Gusti. Va deveni asistent şi cercetător ştiinţific între anii 1938-1940, la „Institutul de Cercetări Sociale al României” condus de acelaşi Dimitrie Gusti.

În acelaşi timp a fost conferenţiar universitar, colaborator extern, la Facultatea de Istorie şi Filologie Sibiu a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, pentru disciplinele Etnografie şi Muzeologie, în anii universitari 1969-1973. A fost profesor universitar invitat al Universităţii din Heidelberg în semestrul de vară al anului 1973. Prestigiul profesional şi dimensiunea complexă a operei sale l-au propulsat pe Cornel Irimie în postura de membru al unor importante instituţii cultural-academice, cum ar fi: Comisia pentru Atlasul Etnografic al României, Comisia de Ştiinţe Antropologice şi Etnologice a Academiei Republicii Socialiste România, Comisia de Direcţie a Asociaţiei europene a muzeelor etnografice în aer liber de pe lângă I.C.O.M., colegiile de redacţie ale revistelor „Forschungen zur Volks- und Landeskunde”, „Transilvania” din Sibiu şi „Buletinului Monumentelor Istorice” etc. Diseminarea rezultatelor cercetărilor sale s-a materializat prin participarea la numeroase sesiuni ştiinţifice, simpozioane şi consfătuiri de specialitate desfășurate în țară sau în străinătate (Belgrad, Sofia, Moscova, Copenhaga, Bonn). O componentă definitorie şi recognoscibilă a activităţii publicistice a lui Cornel Irimie se caracterizează printr-o intensă activitatea în presa culturală, dezvoltând o corespondenţă consistentă cu cele mai importante reviste de istorie şi cultură, între anii 1960-1980.

A îmbinat permanent activitatea de cercetare ştiinţifică, de teoretizare, cu munca de valorificare în cadrul procesului de învăţământ, pentru educaţia publicului prin intermediul valorilor muzeale prin publicaţii, prelegeri şi conferinţe, expoziţii tematice itinerante în numeroase ţări din Europa, militând între altele pentru anchete etno-psiho-sociologice şi pentru o pedagogie muzeală modernă. A publicat peste 250 studii şi articole de specialitate, între care 10 lucrări în volume proprii, îndeosebi în legătură cu meşteşugurile şi industriile ţărăneşti la români, arta populară cu privire specială la portul popular, ceramică, icoane pictate pe sticlă etc. A colaborat şi a elaborat capitole principale în tratatul Arta Populară Românească, editat de Academia Republicii Socialiste România, precum şi în monografiile despre Arta populară în Valea Jiului, Arta populară în Ţara Bârsei şi Mărginenii Sibiului.

Ca referent de specialitate pentru problemele vieţii rurale la Ministerul Artelor şi în Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1945-1951), Cornel Irimie a putut realiza o evaluare consistentă, din punct de vedere socio-etnografic a tuturor resurselor materiale (în sensul de instalaţii şi componente de tehnică tradiţională) pe care, ulterior, le-a ilustrat în cadrul Muzeului Tehnicii Populare. Totodată, comunităţile tradiţionale, al căror potenţial Cornel Irimie reuşise să îl aprecieze foarte bine, vor constitui obiectul campaniilor de cercetare ale echipelor interdisciplinare, din anii '50-'60.

Volumul de documente subliniază, cu temeinice rezultate academice, modul în care Cornel Irimie a marcat cercetarea etnografică de teren în intervalul 1956-1980. De asemenea, sunt foarte vizibile priorităţile de cercetare şi de metodologie, în efortul complex de fundamentare a unui Muzeu al Tehnicii Populare.

În anul 1953 Cornel Irimie se mută la Sibiu, la Muzeul Brukenthal, unde este angajat pe post de asistent ştiinţific, apoi de cercetător (din anul 1955), şef de secţie (din anul 1956), director adjunct ştiinţific (din 1967), director coordonator (din anul 1969) iniţiind cercetări ştiinţifice complexe etno-sociologice şi de artă populară, finalizate prin numeroase publicaţii şi materializate odată cu organizarea Muzeului Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului, muzeu cu caracter etnografico-sociologic de importanţă naţională. În paralel şi-a desfăşurat activitatea din postura de colaborator al Institutului de Istoria Artei, cercetător ştiinţific principal şi şef de sector la Centrul de Ştiinţe Sociale-Sibiu al Academiei R.S.R., între anii 1956-19681.

Prima parte a volumului, Cornel Irimie şi evoluţia Muzeului Tehnicii Populare. Studii şi documente, Documente privind demersurile organizatorice premergătoare începutului Muzeului Tehnicii Populare reuneşte contribuţiile teoretice cu valoare organizatorică, ce ilustrează efortul de conturare a cadrului muzeal (în sensul obţinerii terenului, al aprobării profilului tematic şi a resurselor necesare pentru viitorul muzeu). Importante în acest sens sunt: extrasul procesului verbal al şedinţei Comitetului Executiv al Sfatului Popular Sibiu, din toamna lui 1960, prin care se stabilea locul destinat înfiinţării şi raza de acţiune a muzeului, aprobarea Direcţiei Generale a Artelor, în ceea ce priveşte profilul tematic al noului muzeu, dar mai ales aprobarea PlanuluiTematic al viitorului Muzeu al Tehnicii Populare, de către Academia Română, în anul 1963. Partea a doua, Studii şi documente referitoare la organizarea Muzeu Tehnicii Populare, 1963-1971 sintetizează perioada de început a evoluţiei instituţionale şi deopotrivă a expoziţiei în aer liber (până la Colocviul din anul 1971). Un prim document, ce deschide seria celor selectate în capitolul al doilea, este Memoriul ce justifică şi descrie punctele de maximă urgenţă, în dezvoltarea Muzeului Tehnicii Populare: amenajarea terenului, sistematizarea arhitectonică, realizarea principalelor construcţii, între care stringentă fiind ridicarea staţiei de carantină. La fel de importantă era şi nevoia completării necesarului de personal. Materialele ştiinţifice care configurează partea a doua surprind amploarea ştiinţifică, personalităţile academice şi instituţiile muzeale implicate în implementarea planului tematic al viitorului muzeu. De asemenea, se desprinde din analizele specialiştilor prezenţi la Sibiu, la Colocviul din decembrie 1961, importanţa salvării, printr-o expoziţie muzeală, a exponatelor de tehnică ţărănească.

Putem reliefa astăzi, ca urmare a parcurgerii ineditelor documente de arhivă, argumente asupra proiecţiei tematico-ştiinţifice precum şi raţiunile stabilirii responsabilităţilor la nivelul constituirii sectoarelor muzeale şi al derulării cercetărilor de teren, pentru materializarea acestora. Se disting specialiştii-muzeografi care formau echipa lui Cornel Irimie: Hedwig Ruşdea, Herbert Hoffmann, Paul Niedermaier, Richarda Terschak, Raymonde Wiener ş.a.

Semnalăm că folosirea timpului prezent la nivelul limbajului documentelor se referă la deceniile şapte şi opt ale secolului al XX-lea, reprezentând intervalul fondării şi dezvoltării Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu.

Unul din cele mai consistente şi relevante documente care compune volumul este Planul Tematic al Muzeului Tehnicii Populare detaliat şi dezbătut de cercetătorii consacraţi ai domeniilor specifice, fiind analizate multiple chestiuni ce priveau viitorul muzeu: profilul tematic, principiile de organizare şi de expunere, tehnica de reconstrucţie muzeală, baza tehnică, documentarea şi cercetarea ştiinţifică, achiziţiile, personalul, planul circuitului muzeal şi de amplasare a obiectivelor, întocmit pe baza releveului topografic. Studiul analitic de prezentare a planului tematic este completat printr-un articol amplu, legat de lucrările pentru organizarea sectorului etnografic din Dumbrava Sibiului. Reieşea, din argumentele documentare, importanţa patrimonială a noii unităţi muzeale. Efortul complex preconizat, derulat şi coordonat de Cornel Irimie a presupus prezenţa, în echipele de lucru, a unor reprezentanţi de seamă ai etnografiei româneşti din deceniile şapte şi opt ale secolului al XX-lea. Memoria paginii scrise îi reţine pe Ion Chelcea, Boris Zderciuc, Georgeta Stoica, Gheorghe Focşa, Valer Butură, Tancred Bănăţeanu etc. Aceleaşi documente surprind specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a muzeului, prin resorturile implicate şi mai ales prin resursele umane şi materiale care au stat la baza primei etape a evoluţiei expoziţiei în aer liber.

Din perspectiva organizării şi protejării în spaţiul muzeal a patrimoniului tehnic tradiţional sunt relevante preocupările muzeografilor sibieni în identificarea soluţiilor de transfer şi conservare (chiar şi conservarea in situ), cât mai coerente, în ceea ce priveşte primele instalaţii depistate în urma cercetărilor de teren. O viziune novatoare, dar şi o provocare majoră pentru planul amenajării muzeale ţinea, de asemenea, de corelarea specificului tematic al sectoarelor cu fondul peisagistic al zonelor de unde proveneau obiectivele.

Cea de a treia parte a volumului, Rapoarte, memorii şi studii ştiinţifice de structurare tematică a Muzeului Tehnicii Populare, se conturează prin prisma prezentării principalelor aspecte care ţineau de metodologia aplicată în investigaţia interdisciplinară, elaborată şi implementată de Cornel Irimie. În mare măsură, studiile selectate decantează detaliile şi procedeele ştiinţifice aplicate de Cornel Irimie, în investigarea ştiinţifică complexă asupra comunităţilor tradiţionale, de unde proveneau instalaţiile ce au alcătuit primele sectoare tematice ale Muzeul Tehnicii Populare. Sunt reliefate modalităţile de lucru aplicate de echipele complexe, interdisciplinare, de la nivelul Muzeului Brukenthal, acestea colaborând în cercetările preliminare (de la sfârşitul anilor '50) cu specialişti reputaţi din muzeele etnografice şi din institutele Academiei Române. Evident, metodele de cercetare erau conexe activităţilor etnografice de tip expediţionar, ce au caracterizat campaniile de identificare a instalaţiilor de tehnică populară sau de repertoriere a complexului patrimoniu material (de la unelte până la materii prime) ce urmau să configureze sectoarele tematice. S-au obţinut rezultate edificatoare cu privire la viticultură, creşterea vitelor şi păstorit, pescuit, morărit, prepararea uleiului, prepararea pâinii, sisteme de alimentare cu apă, piuărit, olărit etc. înregistrându-se fişe, făcându-se numeroase fotografii şi grafică, necesare reconstruirilor din situl muzeal dar, şi corectei reprezentări a unei zone sau subzone geo-etnografice.

Atenţia pe care Cornel Irimie a acord-o complexităţii instalaţiilor tehnice populare, raportându-se la ancheta şi statistica Comisiei de Stat a Apelor, din anul 1957 este vizibilă în toate studiile sale structurale, pe baza cărora se va realiza o coerentă reprezentare a acestora în cadrul Muzeului Tehnicii Populare, începând cu anii '60. În acest sens am redat în paginile volumului cvasitotalitatea lucrării de căpătâi a lui Cornel Irimie, Pivele şi vâltorile din Mărginimea Sibiului şi de pe Valea Sebeşului; sunt prezente aici argumente socio-antropografice, cu ample incursiuni în relaţiile sociale ce se coagulau în jurul importanţei componentelor de tehnică ţărănească, în spaţiul comunităţilor rurale incluse într-o argumentaţie ştiinţifică de tip gustian, ce detaşa considerabil rezultatele ştiinţifice ale investigaţiilor lui Cornel Irimie, în contextul cercetării etnografice româneşti din acea epocă1.

O altă constantă a studiilor reunite în partea a doua şi a treia surprinde cercetări sistematice dedicate complexităţii acelor instalaţii, care se vor regăsi, conform planului tematic, în sectoarele expoziţiei în aer liber. Totodată, studiile reunite în contextul celor două părţi contribuie la rezolvarea unor probleme teoretice şi de selecţionare ştiinţifică, în vederea dezvoltării patrimoniului muzeal, în deceniile ce vor urma anului 1963.

Este în fapt, un aport ştiinţific consistent dar, şi o argumentare pe definirea unor aspecte esenţiale de civilizaţie, ce urmau să se regăsească în cadrul muzeului sibian2. Toate datele etnologice care dau direcţie şi consistenţă ştiinţifică rapoartelor academice şi/sau pentru a fi considerate textele unor importante ghidaje tematice, pentru viitorul Muzeu al Tehnicii Populare.

Consistentele şi argumentatele studii tematice au un caracter inedit, unele fiind pentru prima dată prezentate publicului de specialitate dar, şi publicului larg. Cele deja apărute în publicaţia „Cibinium”, în anii '60-'70, repuse în circuitul ştiinţific, vin să completeze structura ştiinţifică a volumului dar, deopotrivă, ilustrează forţa argumentativă şi actualitatea datelor şi concluziilor cercetărilor, proiectate şi coordonate de Cornel Irimie, la cinci decenii de la începutul Muzeului în aer liber. Totodată studiile statuează importanţa şi dimensiunea cărturarului sibian, în contextul larg al mişcării muzeistice naţionale şi internaţionale. De altfel, aplicativitatea rapoartelor de cercetare, a articolelor şi contribuţiilor muzeale ale lui Cornel Irimie şi ale echipei sale, urmau să fie utilizate la organizarea altor muzee în aer liber din România.

Experienţa vastă a cercetărilor monografice ilustrează o altă preocupare constantă a lui Cornel Irimie, subsumată conceptelor de salvare şi/sau de conservare a monumentelor in situ: sesizând gradul de degradare a multor instalaţii, chiar imposibilitatea transferării lor muzeale, Cornel Irimie conturează strategii de intervenţie complexă, de conservare şi restaurare a unor componente importante de tehnică şi, chiar de ceea ce mai târziu, va defini conceptul amplu de civilizaţie tradiţională.

În mod direct, studiile invocau urgenţa salvării monumentelor de tehnică populară, ca imperativ al noului stadiu de dezvoltare industrială a României, însă, dincolo de explicitarea de natură ideologică, subtextual se poate înţelege şi afirma că, ceea ce grăbea dispariţia acestor instalaţii ţinea, mai degrabă, de pierderea proprietarilor lor. Contextul dominant politico-social era foarte complicat, dictat de procesul naţionalizării, din anul 1948 şi de acela al generalizării socializării agriculturii, între 1949-1962.

O altă constantă ideologică din substanţa dezbaterilor pe seama configurării tematice a Muzeul Tehnicii Populare, impusă evident de exigenţele dogmatico-propagandistice ale perioadei, poate distorsiona percepţia cititorilor de astăzi. Se încerca justificarea salvării instalaţiilor ţărăneşti, invocându-se nevoia ilustrării unei anume stări de înapoiere a ţăranului român, în contrast flagrant cu noul avânt industrial din regimul politic condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, între anii 1945-1965.

O mostră elocventă în ceea ce priveşte raportarea fondatorului Muzeului Tehnicii Populare la metodele de pionierat în etnologie rezultă din rândurile de mai jos, prezente în raportul ştiinţific dedicat metodei etnografice expediţionare: „Fie că este vorba de observaţia directă a cercetătorului, sau de materiale indirecte, pe care acesta le foloseşte, datele respective trebuie să fie controlabile. Din acest punct de vedere credem că experienţa Şcolii Sociologice de la Bucureşti (unde etnografia era implicată direct) poate fi luată în considerare şi valorificată în primul rând prin metoda de cercetare, aceasta fiind rezultatul unei îndelungate experienţe de teren, la care şi-au adus contribuţia specialişti din numeroase discipline. Trebuie să arătăm, totuşi că dacă observaţia este principala cale de cercetare a fenomenelor şi manifestărilor etnografice, ea nu poate rămâne singura, ci se completează în mod necesar cu rezultatele altor ştiinţe şi foloseşte, ca mijloace auxiliare, metoda statistică”.

Extrem de importantă este şi metoda comparativă utilizată în elaborarea şi implementarea patrimoniului muzeal. Având un real cult pentru colocviu, Cornel Irimie a reuşit să creeze cadrul emulativ pentru diseminarea celor mai potrivite soluţii tehnico-ştiinţifice ce vor genera noua unitate muzeală. Astfel se explica prezenţa unei pleiade de specialişti din domenii conexe etnologiei, acele echipe interdisciplinare responsabile pentru stadiile dezvoltării sectoriale. La fel de consistentă este şi corespondenţa ştiinţifică realizată de Cornel Irimie, fapt vizibil în substanţa studiilor pe planul tematic sau al memoriilor academice.

În „arsenalul” interdisciplinar al metodelor utilizate de Cornel Irimie şi de echipele expediţionare se distinge filmul documentar-antropologic, ca modalitate de studiere etno-antropologică a comunităţilor tradiţionale dar şi ca instrument de valorificare a rezultatelor cercetării de teren. Remarcabil, în sensul aplicării metodei filmului documentar la nivelul cercetării derulate de Muzeul Brukenthal, este faptul că profesorul, Cornel Irimie poate fi considerat un precursor al antropologiei vizuale româneşti. Chiar dacă menţiuni fragmentare din anumite studii se mai repetă în paginile volumului, este pentru a înţelege coordonatele de gândire şi de sinteză ale autorului.

Ultima parte, Anexa fotografică, conturează secvenţe imagologice importante, grupate în relaţia Cornel Irimie - Muzeul Tehnicii Populare, pe trei coordonate: prima reuneşte fotografii cu activităţile de amenajare a spaţiului muzeal (Cornel Irimie coordonând, alături de specialişti din muzeu şi din alte muzee de profil din ţară, şantierele de reconstrucţie), cea de a doua cuprinde clişee din cercetările de teren, în multe din zonele etnografice reprezentate în cadrul Muzeului Tehnicii Populare, iar cea de a treia cumulează dimensiunea academică a lui Cornel Irimie, ce valorifica în conferinţe de profil, atât rezultatele etapelor ştiinţifice de evoluţie a muzeului, cât şi susţinerea cauzei civilizaţiei româneşti tradiţionale.

În conformitate cu valoarea istorică a materialului publicat s-au păstrat anumite formule de limbaj, modalităţi de întocmire a conţinuturilor documentare şi chiar anumite prescurtări, pentru a nu afecta, pe cât posibil, veridicitatea şi importanţa intrinsecă a documentelor cu o deosebită însemnătate istorico-etnografică.

Marius-Florin Streza
Lucian Nicolae Robu