Mijloace de transport populare din România
  • Autor: Valerie Deleanu
  • Colecţia: Restituiri
  • ISBN / ISSN
  • Anul apariţiei: 2011
  • Nr. pagini: 300
  • Format:
  • Preţ: 15 Lei
Volumul se referă la specificul românesc al transportului popular, încadrat în spaţiul carpatic şi pericarpatic până la Dunăre şi Marea Neagră. El reprezintă rezultatele unei cercetări desfăşurată în perioada 1976-2010, o perioadă caracterizată prin disoluţia acestui mod de transport ca fenomen şi tehnică de realizare, prin înlocuirea lor cu transporturi şi mijloace de transport moderne.

Şi în cazul transportului, timpul şi spaţiul impun dinamica proiectului tehnologic spre eficienţă printr-un proces fenomenologic antropologic pe trei dimensiuni: arhaic, tradiţional, modern. Evoluţia tehnologică a transportului impune istoria sa, inclusiv perisabilitatea şi conservarea patrimoniului, valorificată cultural pe criterii axiologice. Ca parte a civilizaţiei (tradiţionale), transporturile au o istorie proprie a cărei esenţă constă în perfecţionarea sistemelor tehnice pentru deplasarea unei poveri (resursă), în sensul dezvoltării lor complexe, pentru a fi cât mai corespunzătoare diversităţii de poveri transportate şi distanţelor luate în considerare. Istoria acestor sisteme tehnice nu se poate separa de fenomenele istorice ale contextului general uman. Răspândirea lor s-a petrecut pretutindeni unde a existat o colectivitate umană cu cerinţe specifice, iar eficienţa lor difuzată şi însuşită, paşnic sau violent, prin procese istorice locale sau generale.

Lucrarea nu abordează fenomenul transportului ca atare, decât din dimensiunea sa tehnică tradiţională. Partea principală se referă deci la aspectul concret material şi structural al mijloacelor de transport popular, aşa cum se prezenta la sfârşitul secolului al XX-lea în România. Transporturile populare sunt prezente în toate sferele de activitate ţărănească: ocupaţii şi meşteşuguri, datini şi ritualuri, în mentalitate, în toate sferele civilizaţiei şi culturii sale; fără transport nu este posibilă viaţa. Influenţa lor se resimte în habitat, în alcătuirea gospodăriei, în viaţa spirituală, în port, în organizarea locuinţei.

Nu există loc în gospodărie, aşezare, hotar al aşezării, în general un loc spaţial, în care ţăranul să nu transporte cu variate mijloace de transport poverile zilnice ale unei existenţe truditoare, transportul însăşi fiind un efort energetic deosebit şi necesar. Problematica transporturilor populare cuprinde şi activităţi meşteşugăreşti: unelte, tehnologii specifice, specializări în confecţionare; gospodăreşti; ocupaţionale (cărăuşitul etc.); suportul de deplasare în spaţiu (căile de comunicaţie), terminologia specifică mijloacelor de transport sau structurilor lor (un interesant câmp terminologic se oferă cercetării ştiinţifice); modul în care mijloacele de transport trec prin modernizare şi adaptare (mijlocul secolului al XIX-lea – secolul al XX-lea), proces ce va continua şi în secolul XXI.

Problematica acestor mijloace de transport este înfăţişată ca o problemă de sistem referitor la domeniul abordat. Sistemul mijloacelor de transport, parte a sistemelor transporturilor, porneşte de la funcţia lor: integral sau combinat cu alte funcţii asociatoare transportului. Sistemul are la bază mijlocul de transport în relaţie cu o anumită energie consumată pentru a deplasa o povară pe o anumită distanţă, realizând un proiect uman esenţial pentru existenţă asemănător şi altor componente ale civilizaţiei. Funcția de transport uneşte ustensilele, dispozitivele şi instalaţiile tehnice variate, a căror structură se adaptează celor 3 condiţii tehnice de realizare a funcţiei: suport, deplasare, distanţă. Sistemele tehnice de transport tradiţional se realizează pe categorii de mijloace de transport, în raport cu forma de energie (umană, animală, hidraulică, eoliană în spaţiul tradiţional) şi modalitatea de efectuare a transportului la sol sau pe apă (locomoţia, purtarea, transportul pe animale, târârea, alunecarea, rularea sau plutire a acestor mijloace de transport). În cadrul acestor categorii (relaţionate la energie sau modalitate) se conturează numeroase clase de mijloace de transport, reprezentând invarianţa unor sisteme tehnice ce alcătuiesc uneltele, ustensilele, instalaţiile, vehiculele şi ambarcaţiunile utilizate. În volum acestea sunt codificate şi caracterizate terminologic, acolo unde este cazul, folosindu-se termeni populari, fără a avea pretenţia de a stabili un echivalent cu cei culturali sau de terminologie controlată.

Mijloacele de transport sunt simple sau complexe, sisteme tehnice având structuri organizate în catene (înlănţuiri structurale) care dau unitatea în sistem a acestora. Cele 4 structuri de bază ale unui mijloc de transport sunt:

A – structuri de asigurare a suportului sau suspendării poverii în vederea deplasării, structuri principale ale unui sistem tehnic specializat în transport, care se realizează pe catene structurale, de la pârghii simple, suspensoare şi recipiente mai mult sau mai puţin închise, care cuprind şi protejează povara;

B – structuri de deplasare ale sistemelor tehnice de transport realizate prin puncte de contact cu solul, suspendarea, târârea, tălpile de alunecare, roţi sau configuraţia hidrodinamică a ambarcaţiunilor şi structurile lor de deplasare (pârghii de impulsionare, dispozitive de vâslire, zbaturi, vele etc.);

C – structuri de legătură cu sursele de energie mai ales la mijloacele de transport la sol, reprezentând elemente şi articulaţii de prindere la mână sau pe corpul uman sau animal, la deplasare în mediu acvatic; în cazul transportului uman legat de tehnicile corpului iar în cazul transportului cu animale, la sisteme de înjugare, înhămare sau de alte posibile relaţionări cu vehiculele iar în cazul ambarcaţiunilor, de multe ori comune cu structurile B;

D – structuri auxiliare legate de mijlocul de transport sau adiacente acestora (elemente de conducere, de întreţinere, de creştere a eficienţei).

Tipologia mijloacelor de transport se realizează pe aceste structuri A, B, C, D în tipuri, subtipuri, variante şi subvariante, prin aceste structuri şi catene caracteristice tuturor mijloacelor de transport se configurează unitatea lor ca sistem. Pe această concepţie, în cadrul lucrării, s-a realizat şi categorisirea şi clasificarea mijloacelor de transport din România, deschise posibilităţilor de completare.

Lucrarea ridică două probleme urgente şi importante:

- cercetarea urgentă a unui fenomen aflat în plină dezintegrare entropică din punct de vedere tradiţional;

- conservarea patrimonială atât pe plan muzeografic, cât şi pe alte planuri (turistic, divertisment, spectacole etc.).

Încheierea se face prin prezentarea experienței Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA din Sibiu în realizarea unui sector tematic, în cadrul căruia s-a construit un pavilion de prezentare a vehiculelor cu roţi din România. O experienţă asemănătoare se realizează şi în Muzeul Agriculturii din Slobozia. În final se prezintă un glosar selectiv, îndeosebi legat de structurile vehiculelor precum şi o bibliografie selectivă.

Delia Voina